Orth István
IKONOK
Album
Klaus Johannis
Betrachtet durch unsere Augen und die Augen unserer Gäste ist Hermannstadt wirklich schön. Dies gilt auch für die Künstleraugen, die jedes Mal das Einzigartige, das Unverwechselbare sehen. Ein solcher Künstler ist Stefan Orth, der zu jenen Menschen zählt, die der Stadt seelisch am nächsten stehen. Die Werke des Künstlers haben uns stets erfreut, sei es seine Grafiken, seine Gemälde, seine Plakate oder seine Buchgrafik. Doch immer, wenn Hermannstadt in seinen Werken auftauchte, schenkte Stefan Orth uns jedes Mal von neuem Gründe, stolz zu sein, unsere Stadt durch das Auge zu entdecken, das darin geübt ist, das Einzigartige zu erkennen.
Obwohl er Land und Welt bereist hat, blieb Stefan Orth physisch und geistig in Hermannstadt, ein Teil seiner Werke ist damit verbunden. Er brachte Bildbände heraus zur Stadtgeschichte und entwickelte sich zu einem der bedeutendsten Chronisten der Stadt, indem er aus dem Betrachten der Stadt Kunstwerke entstehen lässt. Im übertragenen Sinn des Wortes verlässt der Künstler die Stadt mit vielen ihrer Besucher, die von ihr begeistert eines seiner Werke als Erinnerung auswählten und ihn dadurch zu einem Brand machten.
Dieser Bildband ist dem 70. Geburtstag und zugleich den mehr als 45 Jahren künstlerischer Tätigkeit eines Künstlers gewidmet, der sich unterschiedlicher Genres bedient und für Hermannstadt wahrhaftig repräsentative Werke geschaffen hat.
Stefan Orth ist Hermannstädter im tiefsten Sinn des Wortes, indem er das Bild der Stadt fördert und somit eine bebilderte Chronik verfasst als Beitrag für die Gemeinschaft. So hat es mir 2010 eine große Freude bereitet, ihm den Titel eines Ehrenbürgers von Hermannstadt und den symbolischen Schlüssel der Stadt zu überreichen.
In diesem Bildband finden Sie sicherlich die Seele des Künstlers. Wenn Sie diese Bildersammlung durchgeblättert haben, werden sie noch einmal bestätigt finden, dass Stefan Orth sich auszeichnet durch Vision, Begabung, durch seine Liebe für die Kunst und das Schöne. Zu diesem Jubiläum beglückwünsche ich ihn für seine gesamte bisherige Tätigkeit und wünsche ihm weiterhin viel
Schaffenskraft und Gesundheit.
Obwohl er Land und Welt bereist hat, blieb Stefan Orth physisch und geistig in Hermannstadt, ein Teil seiner Werke ist damit verbunden. Er brachte Bildbände heraus zur Stadtgeschichte und entwickelte sich zu einem der bedeutendsten Chronisten der Stadt, indem er aus dem Betrachten der Stadt Kunstwerke entstehen lässt. Im übertragenen Sinn des Wortes verlässt der Künstler die Stadt mit vielen ihrer Besucher, die von ihr begeistert eines seiner Werke als Erinnerung auswählten und ihn dadurch zu einem Brand machten.
Dieser Bildband ist dem 70. Geburtstag und zugleich den mehr als 45 Jahren künstlerischer Tätigkeit eines Künstlers gewidmet, der sich unterschiedlicher Genres bedient und für Hermannstadt wahrhaftig repräsentative Werke geschaffen hat.
Stefan Orth ist Hermannstädter im tiefsten Sinn des Wortes, indem er das Bild der Stadt fördert und somit eine bebilderte Chronik verfasst als Beitrag für die Gemeinschaft. So hat es mir 2010 eine große Freude bereitet, ihm den Titel eines Ehrenbürgers von Hermannstadt und den symbolischen Schlüssel der Stadt zu überreichen.
In diesem Bildband finden Sie sicherlich die Seele des Künstlers. Wenn Sie diese Bildersammlung durchgeblättert haben, werden sie noch einmal bestätigt finden, dass Stefan Orth sich auszeichnet durch Vision, Begabung, durch seine Liebe für die Kunst und das Schöne. Zu diesem Jubiläum beglückwünsche ich ihn für seine gesamte bisherige Tätigkeit und wünsche ihm weiterhin viel
Schaffenskraft und Gesundheit.
Józsa István
Jézus, Mihály és Gábor arkangyalok, keresztény, mohamedán és hindu szentek, fogalom—szentségek, egyiptomi, görög, latin mitológiai alakok, utazások élményei Indiáig és Nepálig, az ókortól napjainkig. Olajképek, olajképek után készült metszetek, aquaforték, linók, tusrajzok.
Hogyan lehet átfogóan, rendszerezve és módszeresen tárgyalni azt az ismeretanyagot, amelyet Orth István grafikus itt felvonultat? Művészeti, teológiai, mitológiai, kultúrtörténeti jelentések rétegei épülnek itt, úgy egészítve ki egymást, hogy a látvány a könnyed lebegéssel egyszerre mély gondolati tartalmat sejtet. Az intellektualizáltság alapvonása a képeknek, Orth István pályája kezdetétől sajátos gondolati térbe vezeti be a nézőt, és a képek terei gondolatoknak a terei.
Hogyan képszerűsödik itt a gondolat? Misztikus, lebegő képek példabeszédekről, parafrázisok gondolatokról, amelyeket évezredek óta tisztel és követ, formáz, csiszol és hirdet az alkotó ember. A grafikák vonalainak líraisága, az ecsetvonások lendülete, a szereplők mozdulatainak fensége – a képek felemelő atmoszférát árasztanak. Történeteket követünk, amelyeket évezredek óta mond és újra- és újramond az emberiség. És ebben a mondásban istenét keresi, tiszteli, követi. A mondásban és újramondásban, akár szövegekben, akár vizuális nyelvben a legfőbb imperatívuszokat keresi, létezés-technikáját ezek vezetik.
Orth István Ikonok című sorozatának értelmezési kerete a Biblia – a grafikus alkotói magatartását először is gondolkodói teljesítményként kell értékelnünk, másrészt azt az utat, módot kell leírnunk, ahogy a művész a gondolatokat képszerűsíti, illetve ahogy az emberalakok, helyzetek képszerűsítése visszahat a bibliai olvasatra. Esztétikai és vallási tapasztalat viszonyát szemléljük.
A sorozat esztétikai hatásmechanizmusának a feltérképezéséhez a képeket vallási és esztétikai tapasztalat viszonyában értelmezhetjük – ezeknek a tapasztalatoknak a viszonyát pedig nagy mértékben meghatározza ez utóbbi történeti helyzete. Melyek itt a művészetörténeti időszak jellemzői ?
A lehetséges olvasatokat meghatározza a recepciótörténet , az olvasói csoport konszenzusa, Illetve a kettő párbeszéde. Ebben kap formát egyetlen alkotó szubjektivizálása
A vallásosság jelenléte korjellemző, igazolódott André Malraux maximája, miszerint a 21. század vagy vallásos lesz, vagy nem is fog létezni. És ehhez a század- és ezredfordulós kontextushoz tegyük hozzá, hogy Orth István Bibliaértő, teológiát is végzett szerző. A korjellemző horizontok között a következő itt a műfajok közötti átjárhatóság, oldódás lesz. A grafikus módszere az, hogy tulajdonképpen több képet helyez egymásra, a szemlélő pedig egyiknek a teréből a másikba jut.
Az ikonok öröksége itt formaadó, a művész a bibliai alakokat, helyzeteket nem ábrázolja, hanem kifejezi, sejteti. Ugyanakkor szembenéznek – az ikon ezzel teremti meg a kapcsolatot a szentség és a kép előtt imádkozó között.
Ahogy az ikonokon sem, az arcok itt sem egyénítettek, a grafikus hasonmásokat alkot. A kép végül is olvasatok diskurzusa lesz. A közvetettség abban az értelemben is jellemző, hogy az olajfestmények alapján készült metszetek, illetve a képek nagy része nem szöveg primér olvasatából indul, hanem egy korábbi munkából, vagyis egy előzetes szöveginterpretációból, már képpé érett műalkotásból. A művész redukálja a látványt a minimálisan szükséges vonalakra, vonásokra, színfoltokra, egyszerre rajzol és fest. Az aquaforte kemény vonalait itt lágyabb, de lendületes ecsetvonások váltják fel, sőt lebegő színfoltok építik a kompozíciót. A szín itt nem járulékos elem, nem tartozék, tulajdonság, hanem önállósul, ezáltal jelentésteremtő funkciójú és erejű. A boltívek körívei festőien építik a képeket.
Orth István Ikonok című sorozatában kultúrák őstudását hangolja egybe.
István Józsa
Poesis of Icons
Jesus, the archangels Michael and Gabriel, Christian, Islamic and Hindu saints, notions – are sacraments, Egyptian, Greek, Latin mythological figures, travel experiences till India and Nepal, from ancient times to our days. They are oil paintings, prints made after oil paintings, aquafortes, lino-cuts, tint-drawings.
How can one discuss the information presented by the graphic artist Orth István expansively and systematically? Various artistic, theological, mythological and cultural semantic layers are built here in such a way that the light flutter of the image suggests a deeper mental content. The main characteristic of the paintings is their intellectual nature, Orth István’s career leads the viewer in a special mental space, and the spaces of the paintings are spaces of thoughts.
How does the thought become image here? They are mystical, aerial paintings about parables, paraphrases of thoughts that are honoured and pursued, shaped, polished and propagated by creative humans for thousands of years. The poetic, lyrical character of the graphics, the elan of the strokes, the majesty of the movements of characters – the paintings emanate an uplifting atmosphere. We watch stories that are told and retold by humanity for thousands of years. And in these stories it searches for, honours and pursues its god. In the telling and retelling, either in the texts or in the visual language, it looks for the main imperatives, the existance-technique is governed by these.
The frame of interpretation of Orth István’s series with the title Icons (Ikonok) is the Bible – the creative behavior of the graphician must be valued on the one hand as a mental performance, on the other, we must present the method, the way the artist transforms thoughts into images, as well as the way in which the images of human figures and scenes have an effect at their turn on the reading of the Bible. We are witnesses of the relation between the aesthetic and theological experience.
In order to map the effect-mechanisms of the series, we may interpret the paintings in the relation of the theological and aesthetic experience – the relation of these experiences being highly determined by the latter’s historical position. What are the characteristics of the art historical period here?
The possible interpretations are determined by the reception history, the consensus of the readers’ group, more precisely, the dialogue of the two. This is where the subjectivisation of a single author gets shape.
The presence of godliness is characteristic to the age, thus the prediction of André Malraux, according to which the 21st century will either be religious or will not exist at all, was proven. And we must add to the context of the turn of this century and millennium that Orth István is an author who understands the Bible as he studied theology at university. The next characteristic is the transcendence between genres. The method of the graphician is that in fact he places several paintings one on the other, while the viewer is led from the space of one painting into the space of another.
The heritage if the icons has the role to give shape, as the artist does not present the biblical figures and scenes, but he expresses them suggestively. At the same time they face the viewers – this is how the icon creates the realtion between the sanctity and the one praying in front of it.
As in the case of icons, the faces are not unique here, the graphician creates lookalikes. And that is how in the end the painting becomes the discourse of the various readings. Indirectness is characteristic also in the sense that the prints made after oil paintings as well as most of the paintings themselves are not based on the primary interpretation of the text, but based on a previous work, that is a previous interpretation, an art work which already took the shape of a painting. The artist reduces the image to a few minimally necessary lines, features, colour spots, drawing and painting at the same time. The sharp lines of the aquaforte are taken over by lighter, yet lively strokes, moreover the composition is completed with colour-spots. Colour is not an additional feature here, it is not a simple accessory or characteristic, but it becomes autonomous, thus having the function and power of creating meaning. The archives of the bolts help construct the paintings in a picturesque way.
In his poetic series Icons, Orth István harmonizes the ancient knowledge of different cultures.
Valentin Mureșan
Critic de artă, membru al Filialei Sibiu a U.A.P.
Graficianul sibian Ștefan Orth este o personalitate artistică de anvergură internaţională, având un palmares expoziţional incredibil de bogat şi un număr impresionant de publicaţii, de la mape întregi de afişe - mai ales referitoare la spectacole şi alte evenimente artistice şi culturale - la ilustraţie de carte, calendar, revistă şi mari la albume, câteva dintre acestea dedicate creaţiilor proprii.
Nu ştim că faimoasa siglă a festivalului de jazz de la Sibiu e opera lui, că multe dintre afişele de ediţii sunt realizate de el. Nu ştim că aproape toate instituţiile de cultură sibiene au / au avut afişe „generice” şi multe afişe „de spectacol” realizate de el, de la muzee, la teatre, sau filarmonică, la afişul pentru „Sibiu capitală culturală europeană 2007”sau multe dintre cele ale festivalului de teatru.
Privit de obicei sub aspect exclusiv publicitar, afişul nu atrage atentia asupra autorului său, totuşi, un afiş bun, adecvat scopului de comunicare percutantă a mesajului său şi bine realizat tehnic, poate deveni operă de artă notoriu fiind cazul Toulouse-Lautrec, iar cel al lui Orth e cvasi-similar.
A face ilustratia unei cărţi, nu e deloc facil, căci dintru-nceput coperta trebuie să fie un fel de emblemă a cărții, avănd deci şi valențe publicitare ca afişul. Inserată între pagini, imaginea trebuie să pornească de la text şi să revină la el imbogaţindu-l, ilustrația însemnănd deci amplificarea prin imagine a demersului artistic, literar, știintific... al textului. Ştefan Orth e foarte solicitat în acest sens, tocmai fiindcă reuşeşte să întrunească în proporție maximală toate aceste imperative.
Drumul până la aceste realizări n-a fost scurt şi nici facil. Înca din adolescenţă Stefan Orth s-a îndreptat spre arte, lucrănd întăi ceramică şi apoi învăţând gravura la Şcoala populară de artă din Oradea, unde a urmat şi cursurile Liceului de artă. După bacalaureat - poate sub influenţa părinţilor (tatăl său era preot) - a studiat teologia protestantă la Cluj, obţinându-şi licenţa în 1971. Totuşi peste câţiva ani (1976), işi ia licenţa în grafică la Institutul de arte plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (prof. lon State, Vasile Kazar). Ca foarte bun cunoscător al tehnicilor gravurii şi graficii, Ștefan Orth, a lucrat apoi 25 de ani ca restaurator la Laboratorul de restaurare a Muzeului Brukenthal şi în mod firesc, şi-a aflat ulterior un loc în cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu.
Din 1980 este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, fiind şi membru al Consiliului Național al U. A. P., încă de la înfiinţarea acestuia, iar între 1998-2004, a fost preşedinte al Filialei Sibiu a U. A. P. Astăzi este membru al Asociaţiei Internaționale a Artiștilor Profesionişti, al Rotary Club Sibiu şi în anul 2010 este declarat cetățean de onoare al oraşului Sibiu.
Debutul expoziţional a fost în cadrul Școlii Populare de Artă şi al Liceului de Artă Oradea, iar în 1970 a avut prima participare la Salonul Judeţean de Artă Bihor (Oradea). De-a lungul timpului, lucrând intens, Orth a expus ca grafician şi gravor, în peste 60 de expoziţii personale de grafică, gravură, afiş şi desen (de la Sibiu și Bucureşti, la Harare în Zimbabwe, până în oraşe din S.U.A), dar a avut de asemenea şi numeroase participări la expoziţii colective şi saloane de artă din ţară şi de peste hotare, bienale, trienale, alte expoziții cu participare internaţională. A executat între 1960 şi 2010 în jur de 400 de lucrări de gravură în circa 6500 de exemplare, iar dacă cifrele sunt edificatoare, Sibiului îi sunt dedicate peste 4000 de exemplare de gravuri cu vedute din oraş, al căror succes de public se dovedeşte şi prin răspândirea lor în toate colţurile lumii. Pe lăngă acestea, se pot menţiona mai multe albume şi mape de lucrări (ce cuprind imagini din judeţul Sibiu, dar şi peisaje transilvane), unele prilejuite de evenimentele desfăşurate în anul 2007, când Sibiul a fost capitală culturală europeană, alături de Luxemburg.
Personalitate artistică polivalentă, Stefan Orth a abordat încă din anii de început şi alte tehnici ale artelor „surori”, acuarelă scenografie, fotografie şi desigur, pictură. A executat panouri de pictură monumentală, iar expoziţiile personale (cea mai amiplă fiind aceea de la Casa artelor Sibiu, 1995), cuprindeau şi multe alte tablouri în ulei. Figurative sau abstracte, desenul rămâne şi la aceste lucrări armătura de bază a compoziţiei, linia conturănd formele şi definind volumele, ca şi în grafică, culoarea intervenind spectaculos în evidențierea detaliilor, în crearea atmosferei, în specificaţii spaţiale şi în amplificarea efectelor de lumină. O anume rigoare structural-geometrică, dar subtil voalată stă la baza compoziţiilor lui Orth, trimiţănd parcă nostalgic la claritatea, vigoarea, expresivitatea, renascentistă peste care totuşi trec concepţii, tehnici, viziuni venite din curentele moderne.
Pictura şi grafica se împletesc. se completează, edificatoare în acest sens fiind alăturarea unor lucrări de pictură cu reluarea lor identică în formula gravurii, dezvăluindu-se astfel privitorului gama diferită şi diversificată de efecte pe care cele două arte le explorează/exploatează, cu rezultate diferite, deseori neaşteptate. E o idee ce poate trimite cu găndul la muzică, unde o partitură pentru pian (şi putem aminti frumoasa compoziție „Tablouri într-o expoziţie” de Modest Musorgski), este transpusă, rescrisă, pentru orchestră (de Maurice Ravel). În această formulă de tip simbioză pictură-grafică / gravură, şi-a prezentat Stefan Orth lucrările într-o expoziţie personală, găzduită la Galeria de artă a Muzeului Naţional Brukenthal (August — Septembrie 2012). Acolo, suma lucrărilor etalate nu se dezvolta retrospectiv, pe toate palierele şi pe vaste perspective cronologice ale creaţiei de peste 40 de ani a lui Orth, ci în primul rănd ca o ofertă cuprinzătoare a celor mai recente opere ale sale, majoritatea reunite într-un ciclu tematic intitulat ICOANE.
Lucrările din această suită de picturi şi gravuri, sunt inspirate/axate în principal pe teme şi personaje mitologice şi religioase, cărora artistul le dă însă o inedită chiar insolită interpretare în cheie modernă, adoptând un figurativ condensat, stilizat până la schematic, cu căteva detalii definitorii pentru referirea la scena, personajul, legenda avute în vedere, apelând uneori la menţiuni sau nume scrise pe imagine. Un sofisticat, de multe ori ermetic şir de simboluri completează mesajele mitice sau biblice, transmise de personajele ce apar esenţializat figurate ca siluete umane masive, cu gesturi semnificative fără fizionomii, sau cu chipuri schiţate din căteva trăsături, dar rămânând totuşi expresive. Cromatica puternică aşezată în tuşe viguroase, cu ducturi curbe, se dezvoltă în contraste bine armonizate, peste care intervine surdina nuanţelor şi valoraţillor de efect, cromatica augmentănd astfel dinamismul scenelor. Din toate tablourile, reunite în ciclul: ICOANE, nu lipseşte niciodată accentul dramatic, care uneori e exacerbat pănă la patetic (Profetul). Programul iconografic nu este nici el unul croit după aşteptările şi obişnuinţele temei, ci doar porneşte de la legende, personaje mitice sau sacre, spre a ieşi apoi din limitele cărţii. a tradiţiei religioase sau mitologice şi a sugera aspiraţia spre dimensiuni cosmice ancestrale, dar rămase permanent actuale:
O lucrare grea de sensuri pluri-semantice Timp cosmic, pare a trimite la sensurile sintagmei lui Heidegger despre „căderea în lume”, ca şi la titlul cărții lui Cioran: „căderea în timp” (clepsidra prin care oamenii ajung pe Tera). E momentul în care conjuncția planetelor, sub supravegherea Zeilor, produce „declicul” începutului omenirii. Apoi, spre mitologic duce reprezentarea cu: Isis şi Osiris, unde apar cei doi zei egipteni, Osiris cu constelaţia Orion ce-l simboliza, Isis cu Anubis (câinele), apoi zeiţa Hathor (având cap de vacă), zeul Menes (reprezentat cu cap de țap), Sekhmet (avănd cap de leoaică - în stânga -) şi alți zei din anturajul lor, care prezidează la înscrierea în piramide a marilor taine ale lumii acesteia, a drumului şi trecerii în lumea cealaltă. În astfel de lucrări credinţa e înţeleasă ca arhetip al spiritualităţii umane de pretutindeni și de totdeauna, nu ca o anume credință într-un zeu sau Dumnezeu numit, propagat sau impus de o anume religie, ci acel Dumnezeu ce se află (sub diverse nume şi reprezentări iconografice) în toate credinţele şi religiile de la primitivii Paleoliticului, la formulele religioase protestante de azi. Sfinţi păgâni, sunt aceia pe care oamenii îi venerează ca eroi sau zeităţi (ca în religiile primitive şi la greco-romani), sau îi înalță la rang sacru. Orth îi redă ca într-o cavalcadă barbară, parcă amintind de cei patru cavaleri ai apocalipsului, în timp ce sfinţii creştini capătă o notă gravă, un fel de monumentalitate: Sfinţii Mihail şi Gavril, Cei trei magi, Cei patru evanghelişti, Sfănta Treime. Imaginea incumbă aşadar o mare încărcătură de sensuri şi profunzimi ce duc spre ezoteric şi devin accesibile doar pentru iniţiaţi. În Viziunea Sfăntului loan, apare, nu numai simbolul evanghelistului, vulturul, ci se face şi o trimitere „în palimpsest” la Apocalipsă. Mai mascat-absconsă apare în Fraţii, reprezentarea muntelui templului din Ierusalim, unul dintre locurile sacre pentru evrei, şi musulmani, sugerăndu-se o posibilă înfrăţire între duşmanii de moarte de azi, mai ales că (pare a ne aminti autorul), ambele religii au în trecutul foarte îndepărtat un personaj comun, pe Avraam, care este de fapt şi tatăl fiului Hagarei, Ismael, din care se trage întreg neamul beduinilor. Cum Stefan Orth are şi studii de teologie, în Familia mărului el instrumentează simbolic o întreagă şaradă, în care trecerea de la biblic la actualitate este ,,istorisită" printr-o aglutinare simbolică, ce induce găndul că la originea evoluţiei omului ar sta păcatul Evei care a luat mărul dln pomul cunoaşterii, faptă ce a dus la ştiința şi tehnica modernă (de aceea în imagine apare moara cu cituri - prefigurare meşteşugărească a turbinei - precum şi omul cu deltaplanul). Un ambiguu şi complex mesaj incumbă în Ascension, o siluetă umană înaripată, dar răstignită pe cruce ca Isus, ceea ce trimite la ideea înălțării prin suferință, putând însă sugera şi că, odată cu înălțarea la cer a sufletul Fiului, deasupra lumii se ridică crucea, care a devenit simbolul religiei lui Cristos. Aceste tălmăciri simultan posibile ale simbolurilor şi mesajelor, stârnind interpretări hermeneutice incitante, dau greutate imaginilor şi le conferă un plus de profunzime şi farmec. Metaforicul e permanent prezent şi iscat uneori din titlurile pe care artistul le dă lucrărilor: Purtătorul Sfântului Duh , unde e redat un portret-sugestie al Papei loan-Paul al II-lea (Wojtyla), cel care a adus de atătea ori pace şi înţelegere între duşmani de neîmpăcat, el fiind cel ce a primit suflul Sfăntului duh (porumbelul) şi a dus mai departe sfințenia către oameni.
În lucrarea: Europé , artistul reia cunoscuta legendă (atât de des abordată în poezia latină şi în istoria picturii europene), dar într-o redare sever simplificată şi stilizată. În reprezentarea lui Orth ea apare alături de Minotaur, căci după legenda greacă, este mama viitorului rege Minos al Cretei, a cărei soţie va da naştere acelui cumplit monstru. De altfel, în majoritatea tablourilor nu apare nimic descriptiv, narativ, ci totul e rezumat la imaginea gest, la imaginea simbol.
Pe de altă parte, în lucrările din ciclul ICOANE, nu aflăm niciodată abstractul pur (nici geometric nici liric), ci stilizarea şi sugestia. Imaginea pare că balansează deseori pe muchea dintre figurativ şi abstract, îmbinându-le într-un construct ce înlesneşte/complică decodarea mesajului cu cripticele sale sensuri spirituale, cam în genul în care apar cunoştinţele şi adevărurile în filosofia lui Leibniz care pot fi simultan: clare şi confuze şi mizând mai mult pe conotativul decât pe denotativul reprezentării. De aceea aflăm aici şi lucrări în care figurativul e mai accentuat, ca acelea ce se pot constitui în cicluri închinate unor celebre oraşe europene patronate de sfinţi protectori: Veneția (în: Orașul Sfântului Marcu, Reîncarnare la Rialto) sau Budapesta (în: Oraşul Sfântului Ştefan), unde apar reprezentate cu destulă exactitate monumente reprezentative din aceste locuri, o arcadă gotică de la Palatul Dogilor şi chiar podul Rialto, respectiv parlamentul din Budapesta.
Miticul, sacrul şi profanul, apar în lucrările lui Orth fie tranşant separate uneori, fie coexistănd „somatic” alteori, iar câteodată plutind printre ambiguități fertile. Esențială în adoptarea unor puncte de vedere dintre diversele tălmăciri posibile, este folosirea imaginației, cu ajutorul căreia privitorul poate „glosa” pe marginea, dar şi în cuprinsul imaginii, încercănd să descifreze și interpreteze pe cont propriu mesajele tablourilor. De fapt mutle lucrări au titluri explicite, acestea facilitând accesibilitatea receptării, celelalte opere putând fi „lecturate” chiar şi fără decodarea/înțelegerea mesajelor semantic concentrate, ermetizate în simbol.
Menţionatele lucrări cu oraşele patronate de sfinți, sunt de înscris în tema icoanelor, dar maniera lor, mai marcat figurativă, le şi desparte (parțial) de ea, astfel încât pot fi considerate lucrări ce ar prefigura trecerea de la ciclul tematic ICOANE, spre o altă parte a creației a lui Orth, pe care poate o va dezvolta în viitor. Pot fi considerate tot icoane (în sensul larg şi laic al cuvăntului ikóna - gr. – „imagine”, „figură”), căci în aceste tablouri există personaje stilizate în aceeaşi manieră, fiind compozițional şi cromatic similare celor incluse în menţionatul ciclu. Sunt tablouri în care stilizarea figurilor, siluetelor şi gesticii lor, alunecă spre şarjare, evidențiind o notă ludică: Plouă cu şiroaie dintr-un cer gri, peste o siluetă vag comică şi mai multe umbrele... La Întâlnirea verzilor, acelaşi tip de siluete păşind dezordonat. par a se aduna greoi, ca nişte bătrâni obosiți... La piaţă, întâlnim două precupețe grase şi guralive, cu vestimentație lăbărțată şi pestriță, iar Curioşii, se adună ca un mic grup de gură-cască.
Poate o notă ironică ar putea fi subînțeleasă până şi în: Pelerinii, care par înrudiți cu don Quijote şi Sancho, cu un ciomag în mână, îndreptându-se extenuați ca după un drum lung, spre ruina unei biserici medievale gotice. Dar imaginația ne-ar putea îndemna şi să ne închipuim doi pelerini autentici, ajunşi la un templu (o mănăstire), ce arată căzut(ă) în paragină sub loviturile timpului, sau ca după atacul şi jaful unor invadatori... Aici trebuie remarcată şi o posibilă inspirație din zona basmului a baladescului şi legendarului, pe care o găsim şi în alte lucrări (din care umoristicul lipseşte) ca: Poveste din pădure (poate „Scufița Roșie”), sau lucrările dintr-o altă suită tematică, cea a Copacului, în care ar putea fi cuprinse: Arborele sfânt, Lobos ori Sequoia, ce comportă posibile trimiteri la arborii seculari, „trecuți prin istorie”, martori tăcuți, monumentali și solemni ai scurgerii timpului, dar şi ai unor evenimente și întâmplări omeneşti pe care le-au „găzduit” la umbra lor. Par a fi un fel de simbol al perenităţii dar şi al imbătrânirii şi trecerii tuturor celor terestre naturale, asemenea celor omeneşti.
Reprezentative sunt - în mod firesc pentru un grafician - cele mai noi lucrări de grafică ale sale, altele decăt acelea „afiliate” tablourilor, dar programate în aceeaşi concepţie de reprezentare plastică, lapidară implicită, conotativ-deductivă. Împletind parcă mai dinamic, mai liber, linia cu forma, acestea devin mai suple şi elegant-sugestive, poate şi fiindcă combinaţiile cromatice nu mai „impietează” asupra ductului şi construcţiei compoziţionale, ci intervin doar incidental, supuse jocurilor fanteziste de linii, haşuri şi efecte, astfel potenţând şi completând imaginea. Sugestii citadine de clădiri metamorfozate, fizionomii anamorfozate, siluete antropomorfe şi zoomorfe în „acţiuni fictive”, tuşurile, lucrările în aquatinta. se dezvoltă în paradoxuri de linii, suprafeţe, pete, solicitând imaginaţia prin aceeaşi rafinată combinaţie dintre figurativ şi abstract, dintre realitatea recognoscibilă şi alchimicele formulări suprarealiste şi abstracte. Gravura Apa şi pămantul îmbracă semnificaţiile în cel mai limpede figurativ, corabia şi valul uriaş, ţărmul, cu ascunsele corespondenţe semnificate de cornul berbecului şi de capitelul coloanei ionice. Nota Iudică, subtil ironică din unele picturi reapare transcrisă în limbajului formal al tehnicii aquatinta, ca în: Bârfitoarele, cu siluetele unor ţaţe adunate ici-acolo în mici grupuri, împărtăşindu-şi în şoapte zvonurile şi noutăţile colportate. Fundalul scenei şi intervenţiile „aleatorii” de culoare amplifică nota aparent spontană, lapidară, la fel ca în lucrările: Vizita la templu, sau Iarnă, construite cam în aceeaşi manieră, de „notaţie fugară”, un fel de schiţă „aide-mémoire”, încărcată însă în „seminţe” ce încolţesc în mintea şi imaginaţia privitorului îmbogăţind-o implicit şi pletoric.
Cu Hoinarul şi Evadare ajungem iarăşi în preajma limbajului abstract, rolul definirii formei revenind petei de tuş, liniei şi punctelor, ce duc din nou spre muchea alunecosului nonfigurativ, dificil, dar deschizănd alte căi de acces spre înţelegere, prin opţiunea pentru pătrunderea din diverse unghiuri de vedere, prin intuiţie şi construirea de scenarii imaginative personale (Bust).
Alteori, trimiterile alegorice par explicite, dar la fel de multiplu convertibile ca sensuri. Domnişoara Ceapă, prezentată în mai multe variante, se oferă de fiecare dată cătorva interpretări egal valabile, posibile şi credibile: ea apare umanizată, erotizată, vegetală şi teatrală, cam ca „Riga Crypto” din poezia lui Ion Barbu, cu asemănătoare conotaţii ironice. Aceasta este expresivitatea contemporană, în care totul patinează între precis şi relativ, dat privirii, dat și imaginației, într-o ludică invitaţie trimisă receptorului de a participa activ, de a se implica personal, ca într-un şah în care joacă singur cu albele şi cu negrele, sau e pus în situaţia de juca (ca un campion), mai multe partide sincronizate, cu mai mulţi parteneri.
Nicolai Hartmann în „Estetica” sa (postum, 1953), susţine că opera de artă poate fi înţeleasă prin realizarea unei comuniuni cu ea ca obiect estetic, acesta comportând mai multe straturi pe profunzime, la care receptorul are acces prin contacte succesive, ce duc la fuziunea necesară între spiritul inculcat operei de autor şi spiritul subiectului cunoscător. Or, interpretările prezentate aici asupra unor lucrări ale ciclului ICOANE, nu urmăresc să se impună ca definitive, ca unicele posibile, ci sunt alternative, încercănd să ofere doar un model mobil, ce poate fi adoptat, adaptat, amputat sau refuzat şi înlocuit cu altele, în funcţie de afinităţile subiective şi de acuitatea cu care privitorul-subiect, reuşeşte să străbată mai multe straturi de adâncime şi transcendență ale operei pe care o are în faţă. Ceea ce devine clar după multele încercări subiective asupra lucrărilor lui Stefan Orth, este că acestea nu au doar o „epidermă” decorativă, nu exprimă numai ceea ce percepe ochiul ca imagine (figurativă sau cu efecte abstracte), culoare linie, formă, ci şi un „dincolo”, fiindcă ea „vorbeşte”, reverberează mit şi legendă, credinţă, religie personaje-simbol, fapte, paradigme şi arhetipuri, sensuri sugestii, sentimente, idei, toate în haina expresivă a artei autentice.
Joachim Wittstock
Dr. h.c. Universitatea „Lucian Blaga” , Sibiu
Wer sich darauf einlässt, Stefan Orths Bildfolge „Ikonen" zu betrachten, der wird bald bemerken, dass er an einer Prozession teilnimmt. Wie bei einer solchen Wanderung üblich, werden in gewissen Abständen Bildwerke getragen. Die Kultisches zu fassen und zu veranschaulichen suchen, es sind Darstellungen von Heiligen oder auch dessen, was als geheiligt gilt, zumindest als vorbildlich. Dabei kommt es nicht nur auf Gestalt und Symbolgehalt der Ansichten an, welche die Teilnehmer des Zuges überragen, sondern insgesamt auf die Prozession als solche: Sie ist — und das auch in Stefan Orths Verständnis — ein aufwändiger Vorgang, Menschen schreiten in einer vielgliedrigen Formation einher, der es an feierlichen Momenten, an Festlichkeit nicht mangelt und die doch auch die Bescheidenheit, ja Dürftigkeit unseres erdgebundenen Daseins zum Ausdruck bringt.
Welcher Art ist nun die Prozession, an der wir auf Geheiß des Künstlers teilnehmen? Trotz geistlicher Ausrichtung, die sich an einzelnen Motiven erkennen lässt, trotz christlicher Sinnzeichen, befinden wir uns nicht in einer klerikal gebundenen, einer konfessionell verfassten Veranstaltung. Zugelassen sind laische Elemente einer beträchtlichen Diversität und Orth zeigt in einzelnen Blättern auf, wie zwingend sie zum vielgestaltigen Ablauf der Zeremonie gehören. Das kreatürliche Leben stellt sich in seinen organisch gewachsenen Formen dar. Flora, der Göttin blühender Pflanzenwelt, wird gehuldigt, und der Mensch ist im Naturrahmen ein körperhaftes Wesen, mitunter im Gegensatz zu seiner spirituellen Bestimmung, aber doch meist im Einklang mit dieser.
Mitgenommen ins feierliche Geschehen wird der Betrachter durch allerlei Gestalten mit bedeutungsvollem Auftreten. Es sind Figuren, bei denen man an die drei Weisen aus dem Morgenland erinnert wird oder an ihresgleichen Persönlichkeiten eines farbigen Orients. In die Gewichtigkeit des erhaben Anmutetenden mischen sich karnevalistische Züge, man glaubt bisweilen, an den Maskenfesten Venedigs teilzuhaben oder an Kostümierungen, die dazu dienen, zumindest einen Anhauch längst vergangener Epochen in die Gegenwart zu holen. Zeitlich umspannt die Prozession älteste menschheitsgeschichtliche Etappen, beginnend mit den Pharaonen und ihren Pyramiden, und sie reicht bis zu Heutigem. Wohl jede Prozession ist auch eine Zeitreise. Das vom Maler Gemeinte wird meist nur angeklungen, die gravitätische Bewegung ist bloß angedeutet, aus den vielen skizzierten Personen und Begebenheiten ergibt sich jedoch nach und nach ein organisches Gefüge. Formale Mittel werden wirkungsvoll eingesetzt, die in der Anzahl gering gehaltenen Details bauen auf die eigene Suggestivität. Bei aller Reduktion und Komprimierung kann hiermit das offenkundige Ziel der Prozession an Nachdruck gewinnen: das Zur-Schau-Stellen der „Ikonen”. Wir haben sie in reicher Fülle, von den Erzengeln Gabriel und Michael zur Dreifaltigkeit des Vaters, Sohns und Heiligen Geistes, vom alttestamentarischen Ismael als einer Gestalt, an der sich das Schicksal Israels kundtut, zum Apostel Markus, von der Madonna in mehreren Hypostasen zum gekreuzigten Christus und seiner Himmelfahrt, vom Heiligen Georg zu einem Papst neuer Zeiten (Karel Wojtyla).
Die Spannung zwischen Weltlichem und Geistlichem, zwischen Sinnlichkeit und Askese wirkt sich immer wieder aus, ein Kontrast, der das Orthsche Publikum schon zu Beginn der Bilderschau erfasst und bis zu ihrem Ende nicht mehr freigibt.
Im Übrigen durchzielt diese Polarität das Werk des Malers und Graphikers Stefan Orth schon seit seinen künstlerischen Anfängen. Mit entschieden gezogenen Linien, mit kräftig aufgetragenen Farben erfasst Orth, was das Leben in seiner Mannigfaltigkeit bietet, vom Konzept her vertritt er eine freizügige, eine unbekümmerte Anschauung der Dinge und Zusammenhänge. Auf die Darstellung menschlicher, vorwiegend weiblicher Körper trifft nicht selten das Eigenschaftswort „lebensecht” zu. Erotik schwingt in der Bildaussage zahlreicher Arbeiten mit, nicht nur in Orths Illustrationen zum „Hohelied Salomos" (2007).
Andererseits ist bei diesem Künstler auch viel vom geistigen Erbe einer weit zurückreichenden Vergangenheit zugegen, das sich anzueignen und in Formensprache umzusetzen er bemüht ist. Er stellt Überlegungen an, Orth vergleicht, er kombiniert mitunter Auseinanderliegendes, er pointiert, er greift Themen und Motive wieder auf, die er Jahre, gar Jahrzehnte früher bereits gestaltet hat — er setzt nicht nur auf Intuition, sondern geht auch als abstrahierender Verstandesmensch vor. Ihm ist bewusst: Es kommt nicht allein aufs Sich-Ausleben vitaler Kräfte an, sondern sehr wohl auch auf die Disziplinierung des Gefühls durch Erziehung, auf die Schulung des Geistes durch Wissen, auf tiefere Erkenntnis, die zu erlangen es einer gewissen Isolation bedarf, eines Rückzugs in die Stille von Büchereien und anderen Stätten der Meditation.